Mergem repede, răspundem repede, mâncăm repede. Ne grăbim chiar și când nu ne așteaptă nimeni. La un moment dat, graba nu mai e o reacție la ceva urgent. Devine felul nostru de a fi.
Seneca scria, acum aproape două mii de ani, că nu avem prea puțin timp, ci că pierdem mult din el. Observația lui nu era despre productivitate. Era despre cât de rar ne întrebăm încotro ne ducem atât de repede.
Uneori, graba are un destinatar clar: un șef, un client, o familie care are nevoie de noi. Alteori, destinatarul e mai greu de găsit. E o voce interioară care spune că nu am făcut destul, că alții sunt mai departe, că o pauză e un lux pe care nu ni-l permitem.
În psihologie, acest tip de presiune vine adesea din reguli pe care le-am învățat devreme și nu le-am mai verificat: „Trebuie să fiu mereu util”, „Dacă mă opresc, rămân în urmă”. Ele ne-au ajutat cândva. Întrebarea e dacă ne mai ajută acum.
Nu e vorba să încetinești totul de mâine. E vorba să afli, măcar o dată, cui îi răspunzi atunci când te grăbești.
